Bucataria este o incaperea cu geamurile larg deschise catre lume si catre soare, si nu spatiu chircit, intunecat. La tara, in cartierele periferice ale oraselor de altadata mamele, bunicile gateau de zor impanzind stradele pietruite cu aromele cele mai felurite.
- De ce gatiti atat de mult ? iscodeau nepotii minunandu-se de oalele cele mari, de cantitatea uriasa de supe, garnituri si tave de prajituri.
Bucatarii inzestrati nu se pot limita niciodata la un numar redus de portii si asemenea instrumentistului ce isi canta partitura pe de rost, in felul lui incalcand putin normele intr-o recreare artistica.
Copiii misunau prin bucatarie insfacand cateceva in graba nemaisuportand asteptarea pana la servirea mesei. Intotdeauna bucatele bune nu se opresc doar la o portie. Satisfactia celui ce gateste consta in bucuria comesenilor.
Penitenta bucatarului e sa gateasca doar pentru el insusi, sa se trezeasca in bucataria tacuta, sa nu aiba cui oferi farfuriile ornate, castigul fuziunii atator elemente ca intr-o natura flamanda.
Insingurarea celui ce traieste lucrand pentru ceilalti creste cu seara de iarna cand la masa absentei nu mai e loc pentru zambet, nici pentru larma copiilor, a pisicilor strecurandu-se cu viclenie eleganta, iar timpul pare-se ca nu se mai gudura ca altadata.
Asemenea gradinarului imbatranit printre flori, bucatarul isi acopera fruntea impovarata.
Sarea nu mai e sare, albastrul serii e cerneala tulbure, ierburile isi pierd aromele precum corabiile in deriva.
Grădinarul
de Rabindranath Tagore
*
Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
Ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
Şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
Şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
Nopatea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!
(www.Acum.tv)
