Un restaurant in plin New York vine sa primeasca o imagine neprielnica.
Nu contest stradaniile patronului Nello Balan in impunerea unei suite italienesti in metropola newyorkeza, numai ca inclin sa dau crezare reputatului cronicar Sam Sifton in caracterizarea localului tocmai prin surprinderea localului ca o corabie prost reprezentata prin capitanul acesteia.
A deschide un restaurant e relativ simplu, a-l mentine insa e mai greu.
Convingerile mele legate de seriozitatea operarii restaurantului sesizate adesea in propriile-mi articole vin sa intareasca ideea ca exista putine nume romanesti in lume, menite sa se ridice la standardele de deasupra calificativului FAIR. A fi un patron de restaurant in lumea competitiei reale nu e echivalentul responsabilului de unitate comerciala de altadata.
Oricine poate vinde sampanie si caviar, dar nu oricine stie cum sa le vanda.
Coincidenta unei remarci legate de risotto-ul servit in localul descris in editorialul The New York Times ca fiind sarat, fara niciun gust distinctiv, insa respecta culoarea galbena a sofranului ne trimite la un proverb mai vechi romanesc legat de ingredientul mentionat mai sus.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
No comments:
Post a Comment