Arta de dincolo de gară. Zorile, un bistrou de excepție (I)

 

Restaurantul Zorile situat pe strada Lupeni, nr 7 reprezintă un restaurant unic de peste cel putin de 70 ani.

Proprietarul Tiberiu Turta își ia în serios rolul de om orchestră de peste 30 ani. Singur și tenace a schimbat decorul interior, devenind un bar sportiv și un loc de întâlnire al multor  locuitori ai unui cartier de jos, înainte cu o reputație nu tocmai bună, numit Lazaret. Cartierul și-a schimbat imaginea. Nu mai este o periferie prăfuită, prost luminată, un fel de Ferentari al Sibiului. Case renovate, centre comerciale, hoteluri și râul Cibin nepoluat, fabricile de dinainte de 89 au dispărut.

Generații noi au luat locul sutelor de muncitori din căminele de nefamiliști, al celor ce abia sosiți de la țară completau o categorie de oameni săraci.

În România obiceiul oamenilor de a frecventa un restaurant de cartier este restrâns, aproape inexistent.

Dincolo de gară birturile, restaurantele au dispărut nerezistând concurenței, mentalității oamenilor de a merge în centru.

Tiberiu a reușit să impună o ținută diferită de cea  de dinainte de anii 90.

Restaurantul se compune din salonul vechi renovat și cu un televizor gigant, pereții devin o colecție de fotografii, insemne și simboluri de fotbal. Nu sunt multe localuri din centru care să concureze la curățenie. Toaleta este impecabilă.

Prețurile sunt foarte mici, cafeaua se identifică într-una de calitate datorită unei cafetiere de calitate, datoriă originii produsului.

Cafeaua costă 3-3..50 RON, berea la halbă 6 RON și spirtoasele la fel de ieftine.

Majoritatea clienților provin din lumea cartierului: muncitori, mestesugari, pensionari, si chiar turisti străini. Au devenit o familie și aduc un pitoresc prin discuțiile nu de puține ori aprinse pe teme ca fotbalul,politica, grădinăritul și chiar experiențele de viață ale fiecăruia dintre ei. Aproape fiecare client își are romanul vieții lui. Mulți au lucrat în străinătate și vin cu experiențe și istorii palpitante.

Bufetul Zorile aduna pe vremuri ceferiștii, muncitorii din fabricile din cartier, dar cei mai pitorești erau căruțașii. Aceștia duceau la piața zarzavaturile vănzătorilor veniți din Oltenia.

Alți căruțași erau nisipari. Coborau cu căruța în Cibin și scoteau nisip direct din rău. Se spune că nu mai există acel nisip plin de apă ca un burete enorm și lasând dâre de apă pe drum.Un nisp excelent pentru construcții.

Cu ani în urmă bariera din capătul străzii Lupeni reprezenta intrarea într-o altă lume de dinapoia gării.

Cei ce cunosc Sibiul iau ca reper bariera sau restaurantul Zorile.

Poate dacă mulți antreprenori ar încerca să schimbe mentalitatea oamenilor s-ar multiplica bucurii noi, un confort citadin nou. În toate orașele europene localurile de cartier sunt foarte iubite și oferă posibilitatea de a evita aglomerația centrelor civice, prețuri ce nu-și merită cifra, problemele de parcare șa.

Cunosc Zorile de copil. Ne trimiteau părinții si bunicii după bere.

Mai târziu aveam să mă alătur zecilor de clienți bând în afara localului. Farmecul dionisiac al taifasului, al relaxării după zile istovitoare de lucru, evadarea din monotonia vieții, întâlnirea cu prietenii consstruiesc o dimensiune umană desprinsă din orice spectacol uman.

Farmecul acestei lumi rezidă în simplitate, în vorbire directă, lipsită de snobism.

Am încercat să punctez câteva note și totodată să evoc în căteva cuvinte meritul lui Tiberiu Turta în a face să suprviețuiască singurul bistrou din cartier.

Mă opresc să-i doresc sănătate și La mulți ani omului de restaurant, neobosit lucrător de dimineața până seara, de unul singur. El a intrat deja în legenda Sibiului de dincolo de gară.

Dacă înainte spuneam că mergem la un pahar la barieră sau la Zorile, astăzi spunem mergem La Tibi.

 

 

 

 

 

 

 

 

Stil și gastronomie. Teatro

 

 

După ce restaurantul Teatro din Sibiu a cunoscut un declin provocat de o superficială gestiune și de o calitate slabă a mâncărurilor Luis Serol, un nou cetățean al Sibiului, plecat din Portugalia administrează locația într-o formulă originală.

Meniul reprezintă un inventar de feluri clasice internaționale și iese din tiparul altor restaurante locale.

Terasa și atmosfera de relaxare ca o oază înconjurată de clădirile medievale devine o scenă, un fel de patio retras în alte vremuri.

Am ales ca aperitiv salata de pere cu brânză Roquefort, o supă de ardei copt și o pulpă de rață. Carnea de rață nu este deloc gătită în exces. Se află între crocant la exterior și fragedă la interior,

Ceea ce dă un caracter unic meniului este fuziunea unor elemente culinare exotice din Uruguay și Argentina, Orientul Mijlociu, Europa Centrală dar și ale celor autohtone – hribi, varză roșie, pastrama de oaie.

Lista de vinuri nu se reduce la soiuri comune.  Vinuri unice din Spania, din Italia și din Franța compun un evantai de înalt rafinament.

Restaurantul nu se vrea exclusiv și este deschis tuturor preferințelor.

Consider acest restaurant o evadare și o savurare a unor bucate gătite proaspăt și nu reîncâlzite ca în alte localuri cu pretenții.

Restaurantul Teatro este situat la coborârea ăn Orașul de Jos, pe strada Târgul Peștelui Nr 8.

Servirea este promptă. Cea mai bună uniformă se conjugă cu zâmbetul și buna primire a unui personal prietenos.

 

 

 

Ca la bunica. Mâncare de prune uscate,

 

Denunăzi găsii în cămară o pungă cu prune uscate, produs importat din China. Am gustat prunele și am regăsit savoarea prunelor uscate și afumate din perioada copilăriei, Ca în pasajul celebru al lui Proust cu madeleine-ele celebre am căzut în nostalgie.

Îmi e dor de acele timpuri, pe cât de săraci eram, pe atât bucuria era mare, când ne așezam cu toții la masă și mâncam ca lupii, fără să mestecăm.

Bunica așeza prunele pe tăvi deasupra vetrei, căci era afară lângă un pătul. Era bucătăria de vară,

Prunele se uscau pe tava caldă, se caramelizau puțin, se și afumau totodată.

Bunica ne prepara la focul de lemne în tuci(ceaun) o mîncare de prune cu mălai.

O numeam chiseliță. Prunele uscate erau puse la fiert apoi după o vreme adăuga gradual mălai ca la mămăligă. Era de fapt o mâncare mai mult lichidă, îngroșată. Nu punea vanilie, scorțișoară ori alte ingrediente. O mâncam din castroane de lut.

Am regăsit variante similare de chiseliță în Florida. ăn Mexic, nu de mult în bucătăria chineză.

Mâncarea de prune uscate KISSEL sau KISEL are o vechime de peste 1000 de ani și adusă în România de ruși. Se presupune că ar fi fost adusă din Polonia ori Țările Baltice.

 

Periplu culinar.Brazilia

 

De cele mai mai multe ori cunoaștem o țară prin specificul gastronomic înainte de a o vizita.

Efectele pozitive ale globalizării consistă și în rapiditatea comunicațiilor și în migrarea populațiilor dintr-un colț în altul pe mapamond.

Recent am fost invitat alături de buna mea prietenă Otilie Doggendorf la deschiderea unui restaurant brazilian aparținând lanțului de restaurante Fogo de Chão din S.U.A.

Ni se întâmplă să avem prejudecăți legate de anumite țări și în mod nejustificat le ocolim, le ignorăm.

Arta grătarului brazilian se traduce printr-o tradiție îndelungată numită GAUCHO cu cărnuri bine tăiate și fezandate, intitulate și Churrasco.

Proprietarii brazilieni au deschis primul restaurant Fogo de Chão în urmă cu zeci de ani într-o zonă muntoasă de pe lângă Sao Paolo.

Termenul Churrasco (pronunțat „Ciur-HAS’-ko”) este un cuvânt portughez sau spaniol cel mai des folosit pentru a descrie un stil de grătar practicat frecvent în America de Sud. cel mai popular în regiunea de sud a Braziliei de către grupurile de cowboy numite Gauchos (Gow-Choh). Churrasco este extrem de popular și în țările din apropiere, cum ar fi Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Guatemala, Nicaragua și Uruguay.

Picanha Churrasco.  Deși Churrasco poate fi folosit ca termen general pentru a descrie grătarul cărnii, acesta descrie de obicei metoda specifică de a grătar carne de vită, cârnați, pui și diverse alte combinații de carne prin espeto sau frigărui Brazilian(atestată în secolul al XVII-lea).

Muschiul de partea psoterioară(Top Sirloin) este cunoscut și sub numele de picanha (pronunțat „pi-KAHN-ya”) – specialitatea unei churrascaria sau a unui steakhouse brazilian. Carnea aromată este pe frigărui, grătar și feliată înainte de servire, la masa.

În general, grătarul Brazilian își are originile în perioada coloniștilor spanioli și portughezi, care în incursiunile lor pregșteau carnea la focul de tabără. Ceea ce este specific este grătarul deschis, carnea este pusă pe un grătar cu flacără.

Stilul Picanha presupune carne pe frigărui de aproape 1 metru, uneori în combinație cu felii de ananas la grătar.

Ingredientele de bază sunt sarea de mare și piperul.

Alte rețete conțin cimbru, oregano, oțet din vin roșu, usturoi, ulei de măsline, sare, piper, pătrunjel. Carnea se lasă cel puțin o oră înainte de a fi pusă pe grătar.

Primul restaurant Fogo de Chão, în S.U.A. a fost deschis în 1977, în Texas, nu întâmplător, deoarce acest stat american reprezintă prioritatea steakouse-urilor în S.U.A.. Cowboy-i americani au creat tradiția steak-urilor, Gauchos nu sunt altceva decât cowboy-i sud-americani.

În general un sos renumit este chimichurri compus din coriandru proaspăt, patrunjel proaspat, busuioc proaspăt, mentă proaspătă,ardei iute mediu,

usturoi zdrobit, lămâie, cu zeama și coaja, ulei de măsline

Restaurantul Fogo de Chão deschis pe malul fluviului Potomac, în statul Maryland se află într-un loc de agrement numit National Harbor, renumit pentru cazinoul din proximitate, și pentru alte atracții.

Un concept nou menit să satisfacă toate gusturile aduce o tehnică de servire aparte.

Un preț fix bazat pe un menu a volonte, mănânci cât poți.

Restaurantul are câteva compartimente distincte

Bufetul deschis, amintind de piețele de legume/fructe din Brazilia, oferă o gamă de salate, brânzeturi și mezeluri rafinate precum si Feijoada bar- un fel de tocană din fasole neagră boabe și orez, mâncare tradițională.

Barul Fogo cuprinde beri la halbă, vinuri și cocktailuri la prețuri accesibile ( $4 - $8).

Sunt de asemenea prezente fructele de mare, deserturi exotice bazate pe mango, ananas și ciocolată neagră.

O băutură tradițională prezentă în restaurant rămâne Caipirinha un amestec de limete și cachaca ( un fel de alcool din trestie de zahăr). Aceasta stă la baza multor cocktailuri,

Am fost surprins sa beau pentru prima dată o bere braziliană Xingu,blondă și neagră.

Am fost întâmpinați de managerul unității, Valerie care ne-a fost un excelent ghid.

Am avut senzația că suntem în Brazilia, într-o călătorie de vis. Ospătarii încearcă să ne învețe câteva cuvinte din portugheza braziliană.

Obrigado, Valerie!

 

PS La intrarea în local străjuiește o copie a sculpturii lui Brâncuși (Coloana Infinitului).

 

 

 

Vin românesc în SUA.Jidvei devine un nume pentru vinurile românesti

 Producătorii de vinuri de Târnave, mai bine zis Jidvei au re - au recreat vinul românesc.

Vinurile transilvane au vechime milenară, iar tradițiile nu-și dezmint renumele.

Am întâlnit specialiști asociind vinurile de Jidvei cu cele de pe Valea Rinului. este o comparație ieftină de simpli amatori. 

Climatul, solul (terroir) și culesul strugurilor pe timp de noapte construiesc etichete unice marcante.

Nu încerc un studiu exhuastiv, ci doar o invitație la punctul de desfacere organizat pe 29 mai ac de către Lilly Pierce, magazinul Eurofoods și distribuitorul Ella Mirevski.

Două vinuri specifice pentru producțiile Jidvei sunt Feteasca albă și Sauvignon Blanc.

De reținut e că vinurile nu au aciditatea stringentă a altor vinuri depe Rin, sau chiar ale unor podgorii consacrate în Occident.

În ultimul timp se remarcă o mai bună prezentare a sticlelor și o îmbunătățire a îmbutielerii(dopurile de plută de calitate).

Vinurile de pe Târnave redau prospețimea bobului de strugure și o estompare asemenea unui grapefruit în părgă.

A doua lumină de Advent. Cafe Wien

Acest sfârșit de săptămână coincide cu Sfântul Nicolae. Apropierea de seara Crăciunului nu trebuie să fie doar un schimb de cadouri și eventuale îmbrățișări ipocrite.

Mă opresc retrospectiv la momentele de bucurie întâmpinate în vara trecută și aduc cuvinte de mulțumire celor ce-mi sunt prieteni fideli.

Am petrecut câteva săpămâni bune în Sibiu.

Mi-am băut cafeaua aproape zilnic la Cafe Wien.

M-am simțit foarte onorat să fiu mai mult decât un simplu client.

Acest local funcționează precum un ceas elvețian datorită managerilor Alice și Ovidiu.

Meritul se datorează lor.

Cafeneaua este frecventată de sute de turiști din toată lumea. Poate foarte puțină lume din Sibiu apreciază ce inseamnă un cuvânt bun, un moment unic atribuit turiștilor.

În plus se adaugă calitatea de mare talent a pianistului Barry, a întregului personal.

Gândurile mele ți de sibian, și de turist se îndreaptă către acest loc de neuitat și le urez Sărbători fericite!

Mulțumesc pentru că mă faceți să-mi fie dor de Sibiu!

Despre corcoduș

Un pom fructifer, comun, de multe ori întâlnit pe marginea drumurilor ori în sălbăticie trece aproape neobservat.
Înflorit primăvara, acesta surprinde prin frumusețea simplității.
Fructele verzi se mai folosesc la acritul ciorbelor, coapte mai mult la distilarea țuicii.
În Germania și în Franța se prepară gem din corcodușe.
Într-o bună zi m-am întrebat cum de nu se găsesc corcodușe pe teritoriul Nord-American.
Climatul, solul i-ar permite din plin să trăiască alături de ceilalți pomi?
Am găsit diferite explicații:
Corcodușul s-ar afla pe o listă a zece fructe interzise în SUA deoarece mai mult de 70% din producția mondială o deține Franța (Mirabelele - corcodușele de Lorraine) și ca atare există o exclusivitate de protecție geografică pe plan internațional.
Altă cauză e legată de un eventual pericol ecologic.
În copilărie, la bunici pe timpul verii uram culesul corcodușelor coapte, mai ales a celor căzute în iarbă, pe pământul arid. Mâinile ne erau lipicioase. Viespile, albinele roiau în jurul nostru. Abia astăzi înțeleg că rachiul cel mai bun se naște din fructele căzute singure pe jos.